O “Pensiune Weber” coborâtă din… cer(-ul dramaturgiei) în Apuseni
O arcă a inocenţei – sau corabie de vise – : Pensiunea Weber. Părticica visătoare din noi
Ajungând printr-o întâmplare fericită la Casa Maria din Munţii Apuseni, m-a izbit subit comparaţia cu pensiunea din piesa lui Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanţa. Piesă din care reţinem vocaţia izolării reconfortante, dorinţa de linişte, reculegere, cugetare. Într-o cabană rătăcită în munţi (la Ghilcoş, unde Sebastian se retrăgea des cu prietenii), patru oameni străini se întâlnesc întâmplător pentru o lună de zile: luna august – cea a concediilor. Un tânăr funcţionar, Valeriu Ştefan, un bătrân pensionar – fost funcţionar ministerial – Bogoiu; elevul de liceu Jeff – toţi bucureşteni. Şi, desigur, Corina: principiul feminin, indispensabil între cei trei bărbaţi, ipostaze ale masculinităţii. Cei patru încearcă să se rupă de lume pe parcursul celor 30 de zile, dar nu ştiu cum să procedeze. Cel care are iniţiativa – începe jocul – este Ştefan: defectează radioul, întrerupe firul telefonic, face tot posibilul să perturbe serviciile poştale… A doua care intră în “joc” (-ul de-a vacanţa), înţelegându-i frumuseţea, rostul şi binefacerile este Corina. Fată simplă, simplă funcţionară şi ea, graţie influenţei pe care o câştigase asupra celor trei, uzând de mult farmec personal le transmite prin “telefonul fără fir” necesitatea imperioasă a jocului.
… În fiecare om, fie el poet, om de afaceri, politician se află bine ascunsă acea părticică visătoare care-i justifică omenia; chiar dacă adesea aceasta şade pitită sub straturile de grăsime ale unei burţi respectabile, sau sub aparenţele unei persoane active prin excelenţă. Odată declanşată în sufletul celor patru, “părticica visătoare” face adevărate minuni de transformare, iar Corina, ca magister ludi feminin, le distribuie roluri în piesa pe care o trăiesc pe viu. Din “meteorologul de serviciu” (care scria zilnic pe o tablă data, temperatura aerului, presiunea atmosferică), Bogoiu este desemnat căpitanul acestei corăbii de vise. Jeff este pajul neoficial al “prinţesei” – înger păzitor, bodyguard. Pe când Ştefan îşi rezervase singur poziţia de top: el este fericitul – dezirabilul – boyfriend. Astfel, fiecare devine parte, se vede prins în poveste – actor în piesa vieţii, pe parcursul limitat al unei vacanţe. Jocul de-a vacanţa/de-a fericirea traduce acea nevoie de puritate de care vorbeam: copleşiţi de mormanul de răutate, rutină, imundiţie şi plictis pe tot parcursul unui an de muncă, cei patru protagonişti ai piesei simt nevoie unei schimbări radicale. Îşi propun ca, prin suspendarea timpului să revină la joacă, la puritatea copilăriei (atâta cât se mai poate).
Casa Maria: o casă de vacanţă dedicată Fecioarei
În creierul munţilor (Apuseni), călătorul împătimit poate întâlni o splendidă vilă/pensiune, care din motive personale, dar şi spiritual-religioase a fost botezată după numele Fecioarei. Are o poveste lungă şi agitată, dar pe noi ne interesează rezultatele: concretizarea unei idei de aur. (Autorul acestor rânduri, un fan declarat al lui Mihail Sebastian, n-a putut începe acest reportaj cultural fără a evoca atmosfera aceea de pace – linişte – relaxare din piesa lui Sebastian.) Ca locaţie, izolare în munţi – loc de reculegere şi creaţie, Casa Maria pare a fi sora geamănă în timp/contemporaneitate a faimoasei, legendarei Pensiuni Weber din piesă. La fel cum s-au adunat în chip providenţial cele câteva personaje ale piesei – tot la fel am avut şansa, într-o excursie cu familia (8 persoane) să fim oaspeţii pensiunii din Apuseni. Spre a păstra atmosfera de vis şi melancolie, vom încerca să dăm doar câteva coordonate spaţiale ale locaţiei, fiindcă acel loc pare într-adevăr mirific; ba chiar – prin statutul său de excepţie – de-a dreptul… inexistent!
Cum pleci la drum din Oradea, parcă intri brusc în legendă: mergând paralel cu masivul Pădurea Craiului, străbătând Câmpia Crişurilor, după ce ai trecut “graniţa” în judeţul Cluj te trezeşti – trecând prin localităţile Bulz şi Remeţi – că ai şi ajuns la destinaţie (Lunca Vişagului). Urci vreo doi kilometric pe un drumeag de munte în pantă, într-un decor mirific de conifere – acei copaci sempervirescenţi (în engleză, fenomenul cu pricina sună şi mai frumos: evergreen…). Iar dacă doriţi o amplasare mai exactă a Casei, vă putem destăinui câteva repere apropiate: la sud, Parcul Naţional Apuseni, iar la Nord avem Valea Drăganului şi Tăul-fără-fund de la Munteni. Odată izvorât din Masivul Vlădeasa (N-NE), râul Drăgan devine o vale lungă şi largă, pe care Barajul Drăgan o transformă într-un lac montan de acumulare. (Privit din înaltul muntelui – de pe geamul camerei tale din Casa Maria, lacul pare un lighean în care te-ai putea uşor spăla pe picioare…)
Proiectată ca loc de retragere pentru prieteni şi oaspeţi de seamă, Casa Maria seamănă cu un club exclusivist al aristocraţiei (chiar am descoperit printre cărţile din bibliotecă lucrarea englezului W.Doyle despre Aristocraţia mondială). Iar când citeşti pe o plăcuţă de lemn afişată în hol: “Casa Maria îşi rezervă dreptul de a-şi alege oaspeţii”, nu te mai simţi client, ci o persoană/personaj de-a dreptul privilegiat: oaspete de onoare – sau invitat. Dar, înainte de a deschide ochii să vedem împrejurimile, hai să purcedem, estimat-cititorule, într-un periplu interior: am să-ţi fac un plan simplu al casei, să ţi-o poţi (ochii închizându-i) imagina:
Înspre exterior o terasă lungă, deschisă, care se întinde pe toată lungimea; la mijloc camera de oaspeţi, conferinţe şi tot ce vrei, cu toate dotările: lampioane imense în cele patru colţuri, radio şi telezivor, veioze de carte, fotolii şi canapele. Iar pe latura stângă, spre coasta muntelui, în ordine: bucătăria – sala de mese – biblioteca… Dar imaginează-ţi o frumuseţe: câte o deschizătură în zid, ca o fereastră fără rame şi geam, care face din cele trei o singură încăpere, spaţiu de profundă intimitate. Pe cea dinspre bucătărie se introduc farfuriile în sala de mese; pe cealaltă ai în vizor permanent un alt fel de hrană, mai consistent: hrana spirituală.
Biblioteca este un spaţiu aparte, care trebuie neapărat descris în amănunţime. Sala propriu-zisă cuprinde rafturi întregi de cărţi pe cei doi pereţi disponibili. La o primă frunzărire (din ochi) descoperi manuale, ghiduri, atlase, enciclopedii; volume de călătorii, beletristică, religie, filosofie; dar şi de artă, plus ştiinţe (medicină, biologie etc.). Pereţii sufrageriei şi ai camerelor sunt acoperiţi cu mult gust cu goblenuri şi uleiuri pe pânză. Dar rafturi – sau vrafuri – de cărţi poţi întâlni în fiecare colţ: pe etajere, măsuţe, pe scara interioară. (N-am întâlnit niciunde o aşa “risipă” minunată de cultură: nici în case particulare sau memoriale: locuinţe de scriitori. Toate aceste aspecte dau în vileag multiplele propensiuni culturale ale gazdei; pe care, cum am mai spus, nici n-am văzut-o la faţă… Atâta încredere a avut în noi, nişte necunoscuţi, că ne-a lăsat toată casa pe mână.)
Biblioteca este vegheată de efigia în lemn a lui Mihai Eminescu, înconjurată de cele două versuri puse de noi ca motto al acestui articol. Iar pe o măsuţă ovală din lemn masiv: o statuetă (tot din lemn) reprezentând un înţelept chinez în picioare, citind într-o carte. De asemenea, o ediţie selectivă în cinci limbi a Poetului, realizată de Zoe Dumitrescu-Buşulenga în anul 1971 la editura Albatros… În rest, decorul acela de vis nici nu poate fi descris (trebuie să… te transporţi la faţa locului, Cititorule!). Culmi împădurite strălucind în lumina soarelui – iar retragerea sa către seară este un mai mare spectacol: o colină este în plin soare – altele în umbră. Turme de oi – chiar un staul pe câmpul de dedesubtul vilei – cai din rasa Huţulă, case şi sălaşe sezoniere presărate pe versanţi, unele la distanţe considerabile. Clăi de fân prin poene, pâlcuri de arbuşti şi, uneori, oameni mişunând ca nişte (“muşuroaie de”) furnici. Toată această zestre naturală a Casei este un tezaur. Iar jos de tot lacul, acel “hârdău” cu melancolie, ca un ochi de cer. Ai impresia că ai putea arunca de pe geamul camerei tale cu lanseta, să prinzi în cârlig peştele de aur…
R.V. Giorgioni
